Autism sau întârziere în dezvoltare. Cum facem diferența?

Copiii diagnosticaţi cu autism prezintă deficiențe de comunicare, socializare, limbaj etc., fiind afectat modul în care copilul percepe şi procesează informaţia senzorială. Simptomele acestei tulburări se manifestă în grade şi comportamente diferite, de la caz la caz. Această tulburare de dezvoltare durează toată viaţa şi poate determina grade diferite de izolare socială.

Cauzele autismului sunt încă necunoscute, existând teorii care susţin că poate fi cauzat de anomalii genetice şi cromozomiale, de îmbolnăvirea de rubeolă a mamei în timpul sarcinii, de vârsta înaintată a mamei sau de deteriorarea creierului fetal în a doua parte a sarcinii.

Autismul este o tulburare de neurodezvoltare, având o serie de manifestări timpurii caracteristice tulburărilor de spectru autist, dintre care, cele mai pregnante şi des întâlnite la copil sunt următoarele: 

• nu scoate sunete nearticulate, nu arată cu degetul şi nu face gesturi care au o anumită semnificaţie până la vârsta de un an; 
• nu rosteşte niciun cuvânt până la vârsta de 16 luni; 
• nu leagă două cuvinte până la vârsta de 2 ani; 
• nu răspunde atunci când este strigat pe nume; 
• pierde din abilităţile de comunicare şi din cele sociale pe care le-a dobândit în timp; 
• priveşte rar în ochi persoanele cu care vine în contact; 
• pare că nu este în stare să se joace cu jucăriile; 
• exagerează în a pune în ordine jucării sau alte obiecte; 
• este ataşat în mod deosebit de a pune o anu­mită jucărie într-un anumit mod, respectiv obiect; 
• nu zâmbeşte; 
• câteodată pare că nu aude.

Persoanele abilitate în depistarea autismului sunt medicul de familie, medicul pediatru, psihiatrul, logopedul, psihologul, analiştii comportamentali, terapeuţii ocupaţionali, cadrele didactice. Indicat este ca, în momentul în care sunt vizibile diferenţe în dezvoltarea copilului comparativ cu alţi copii de aceeaşi vârstă, părintele să se adreseze medicului de familie. Acesta va utiliza screening-ul (chestionar în autism dezvoltat de către Ministerul Sănătății în Programul Național de Identificare Precoce a Tulburării de Spectru Autist și Tulburări Asociate), instrument cu rol în evaluarea abilităţilor şi funcţionării sociale a copiilor, pentru o mai bună depistare a întârzierilor în dezvoltare. În cazul în care sunt înregistrate comportamente specifice tulburărilor din spectrul autist, medicul de familie va direcţiona părintele către medicul psihiatru care va pune diagnosticul final. Pe lângă aceste chestionare, specialiştii folosesc şi alte mijloace orientative de analiză care pot confirma detalii suplimentare despre dezvoltarea unui copil, precum: istoricul medical al copilului, ghiduri de diagnostic pentru autism, chestionare despre comportament, teste de evaluare a dezvoltării inteligenţei, teste de evaluare a întârzierii în dezvoltarea copilului, observaţii clinice, evaluări somatice, examene de laborator etc.

Fiecare copil are propriul său ritm de creştere şi dezvoltare, acesta neavând un progres continuu, existând perioade în care unele achiziţii comportamentale pot fi semnificativ mai rapide decât altele. De asemenea, nu toţi copiii trec prin toate stadiile de dezvoltare psihomotorie. Observarea copilului cum creşte este un demers fascinant, care invită părintele la bucurie, grijă, frică, încântare. 

Motivele pentru care un copil nu atinge reperele de dezvoltare psihomotorie specifice vârstei sale sunt extrem de diverse. În general, cauzele pot fi grupate în câteva categorii:

• Cauze care țin de mediul extern al copilului: lipsa stimulării adecvate, condiții de viață precare, neglijare și abuz;
• Deficite senzoriale specifice: de vedere, auz, motorii, tactile, proprioceptive care implică un deficit în procesarea și, mai ales, în integrarea la nivelul creierului a informației primite prin organele senzoriale;
• Afecțiuni medicale (prenatale sau postnatale): afecțiuni ereditare, boli degenerative, boli cronice (diabet, astm, alte tulburări metabolice etc), sindroame genetice și diverse cauze neurologice (organice sau funcționale) înnăscute sau căpătate, inclusiv infecții ale sistemului nervos central sau leziuni traumatice cerebrale;
• Prematuritatea. Riscul este mai mare atunci când copiii prematuri au avut o greutate foarte mică la naștere sau au suferit înainte, în timpul sau după naștere diverse traumatisme sau afecțiuni medicale care le-au afectat, direct sau indirect, funcționarea neurologică. În multe cazuri, prematuritatea este însoțită și de deficite senzoriale (cel mai frecvent, de vedere, dar și de procesare și integrare senzorială la nivel superior), precum și de întârzieri ale dezvoltării funcțiilor motorii și de limbaj.

Semnele timpurii ale întârzierilor în dezvoltare care ar putea determina părinţii să se adreseze unui specialist sunt: 

1. Absenţa zâmbetului sau altor expresii ale bucuriei până în jurul vârstei de 6 luni şi după această vârstă;
2. Copilul nu împărtăşeşte bucuria sau alte experienţe până la 9 luni;
3. Absenţa gânguritului până la 12 luni;
4. Copilul nu arată cu degetul, nu face cu mâna până la vârsta de 12 luni;
5. Foloseşte mâna altei persoane ca instrument pentru a obţine ceva;
6. Este interesat foarte mult de anumite jucării sau acţiuni cu obiecte specifice;
7. Mişcări sau poziţii ale corpului care se repetă într-un mod neobişnuit;
8. Nu răspunde la interacţiunea cu părinţii şi este calmat cu greu când plânge;
9. Absenţa cuvintelor până la 16 luni;
10. Absenţa propoziţiilor simple (cu excepţia imitaţiei sau repetiţiei) până la 24 de luni;
11. Orice pierdere a vorbirii, gânguritului sau abilităţilor sociale prezente la orice vârstă.

Diagnosticarea precoce (înainte de 2-3 ani) este, pe cât de importantă, pe atât de dificilă de realizat. În această perioadă de creştere, dezvoltarea normală a copiilor diferă foarte mult de la unul la altul, unii fiind distanţi şi neafectuoşi, alţii fiind foarte sociabili ori foarte retraşi. Sunt unii copii care par a se dezvolta normal însă, în primii ani de dezvoltare regresează, iar alţii dobândesc foarte puţine achiziţii. Datorită faptului că perioada maximă de dezvoltare a creierului uman se află undeva între 0 şi 3 ani, iar în intervalul 3-4 ani se maturează neocortexul, se poate deduce şi de aici importanţa deosebită pe care diagnosticarea precoce şi intervenţia timpurie o poate avea în dezvoltarea copilului cu întârzieri în dezvoltare. Prin diagnosticarea precoce a întârzierilor în dezvoltare la copii şi intervenţia timpurie se îmbunătăţeşte capacitatea generală a copilului de a funcţiona. De multe ori, părinţii sunt primii care observă câteva dificultăţi în dezvoltarea copilului lor, încă de la naştere, precum: lipsa reacţiei la persoane sau jucării, fixarea privirii pe un singur obiect pe o perioadă îndelungată de timp, manifestarea unor comportamente repetitive, lipsa zâmbetului, prezenţa unei hipersensibilităţi la sunete, unele dintre ele provocând crize de plâns lungi, lipsa răspunsului la instrucţiuni simple („hai la mama!”, „vino la mine!” etc.) Atunci este momentul în care sunt constatate de către părinţi multiple diferenţe în dezvoltarea propriului copil comparativ cu alţii, de aceeaşi vârstă.

Diagnosticul medical final va fi pus după examinarea de către medicul de psihiatrie pediatrică. După această etapă, familia apelează la un psiholog cu ajutorul căruia va stabili planul de intervenţie terapeutică.